INTERVIU cu asistentul social Teodora Boda

„Delicvenții „de ieri”, sunt astăzi angajați cu contracte individuale de muncă”

Peisajul social cotidian ne prezintă un amestec de stări, fapte, agitație, întâmplări, emoții, sunete care formează o imagine a ceea ce numim „o zi obișnuită”.

Printre toate aceste aspecte, în mod voit sau nu, ne ferim de cele mai multe ori privirea de la cei „ai nimănui”, „oameni ai străzii” care parcă ne umbresc ideile despre perfecțiunea spre care pretindem că ne îndreptăm.

Jurnal Bihorean&Bihon.ro: Cine sunt oamenii străzii și ce face Asociația Caritas Eparhial pentru ei?

Teodora Boda: „Oamenii străzii” nu sunt ai străzii, cei „ai nimănui” sunt de fapt ai noștri, sunt acel „aproape” pe care suntem îndemnați să îl iubim, să îl ajutăm, să îl respectăm.
Asociația Caritas Eparhial Oradea reușește, în mare măsură, să răspundă, în mod profesionist, nevoilor celor care trec pragul și care îndrăznesc să ceară ajutor; ei nu cer milă, ei au nevoie să fie îndrumați și motivați pentru a-și regăsi echilibrul și stabilitatea pierdute – factori care i-au „aruncat” în nesiguranță, haos, teamă, frig și foame.

JB&Bihon.ro: De ce ai ales asistența socială? Ce reprezintă pentru tine aceasta?

T.B.: Asistenţa socială înseamnă a face ceva, înseamnă să se acționeze, iar această acțiune are un obiectiv clar: creşterea calităţii vieții oamenilor. Asistența socială, prin obiectivele și principiile ei, definește activitatea asociației noastre, viziunea și scopul acestei organizații. În practică, asistenții sociali folosesc cunoştinţele personale care vin din interpretarea personală a teoriilor, din propria intuiţie și din cunoașterea obținută din practica de zi cu zi. Când te uiți la un asistent social în acțiune, vezi modul în care emoționalul influențează și creează socialul și modul în care este angajată capacitatea mentală rațională. Asistentul social trebuie să includă înțelepciunea locului, experienţa personală şi cunoştinţele despre persoanele şi familiile cu și pentru care lucrează. Prin urmare, o practică inteligentă a asistenței sociale e necesar să includă, alături de inteligența cognitivă și generală, inteligența emoțională și socială.

JB&Bihon.ro: Cum vă găsesște sfârșitul de an?

T.B.: Este într-adevăr sfârșit de an, un moment introspectiv pentru noi, ca echipă aflată într-un dinamism continuu. Ne bucurăm să vedem că dăruirea cu care suntem alături de cei nevoiași nu rămâne fără ecouri în NOUL firesc pe care beneficiari ai serviciilor noastre vin să ni-l împărtășească, pentru ca noi să ne bucurăm alături de ei pentru reușita lor.
Și în acest an, am trăit alături de fiecare în parte suferința și deznădejdea, dar – mai mult decât atât -, trăim bucuria celor care au regăsit speranța cu aceiași ochi din care au curs lacrimi de neputință. Cât de frumoși sunt oamenii care zâmbesc și care își poartă cu demnitate pe umeri dramele care i-au împovărat!
Nu este puțin lucru și nici deloc lipsit de importanță să depășești limite impuse, nu doar o dată, de „etichetele” celor care privesc în jurul lor, dar care însă „interpretează” conform a ceea ce poartă în suflet. Nu este puțin lucru să crezi cu tărie, din nou, în potențialul propriu. Nu este puțin lucru să pui punct și – mai ales – să o iei de la capăt.

JB&Bihon.ro: : Care sunt poveștile voastre de succes?

T.B.: Iată că se poate! Unii delicvenți „de ieri” astăzi sunt angajați cu contracte individuale de muncă și își asigură o sursă de venit, nemaifiind nevoiți să fure. Mai mult, acceptă reguli impuse de cineva necunoscut (care nu le știe problemele), pentru a avea, legal, ceea ce înainte obțineau prin alte mijloace. Angajatorii oferă o simplă fișă de post, dar aceasta înseamnă cea mai importantă hârtie pe care mâinile beneficiarilor serviciilor noastre au ținut-o în ultimii ani! Înseamnă speranța unui nou început! Pentru că „hoții ăia” au plătit libertatea pe care o au cu lacrimi scumpe, iar acum știu prețul ei: cinstea. Naivitatea specifică tinereții are consecințele ei, care se transformă în lecții de viață atunci când vrem să schimbăm vulnerabilitatea și fragilitatea dinăuntrul nostru în fermitate și în putere.
O sarcină nedorită, într-un moment nepotrivit, a declanșat un dezechilibru complet pentru nu doar o beneficiară a serviciilor noastre. Lipsa susținerii din partea tatălui copilului a determinat-o pe viitoarea mamă să comită infracțiuni repetate, care nu doar că au privat-o de libertate câțiva ani, spulberându-i elanul și visele, dar a fost nevoită să își abandoneze fetița. Timpul a trecut, nevindecând răni (așa cum auzim adeseori), ci – din contră -, amplificând dureri ale unor răni deja existente, astfel că cea mai ușoară cale a unui om aflat la pământ a rămas renunțarea: la ceilalți, la eul propriu. Redobândirea libertății aduce, nu doar o dată, statutul de „om al străzii”: fără idealuri, fără nici un fel de stabilitate, fiind înconjurat de străini și de pericole. Discuțiile constante și îndemnul repetat de a nu renunța, sprijinul afectiv și insistența constructivă primite din partea noastră au determinat-o pe beneficiara noastră să îndrăznească să creadă ca ar putea fi mai bine pentru ea, astfel că am primit întrebarea: „Cu ce trebuie să încep?”

Progrese

„Prin nerepetarea greșelilor și prin a te lăsa ajutată!” – acesta a fost răspunsul nostru. Treptat, cu pași temători, s-au făcut primele progrese: actele de identitate, căutarea unui loc de muncă, refuzuri repetate din partea angajatorului, până – în sfârșit – la primul obiectiv intermediar atins: perioada de probă la posibilul loc de muncă. Entuziasmul beneficiarei, atins în această etapă, respectiv încrederea că este posibil să și reușească, a făcut ca restul lucrurilor să meargă de la sine. De curând, și-a vizitat fetița, care este deja mărișoară, al cărei nume îl poartă nu doar în suflet și pe buze, ci și într-un tatuaj făcut în perioada în care doar așa își putea „atinge” copilul.

Turele de noapte la lucru, „norma” la mașinării ale căror nume sunt imposibil de pronunțat, oboseala unei zile de lucru, precum și grija de a rămâne „în grafic” – toate acestea formează re-startul unei autonomii personale și pași spre independența financiară pentru o altă beneficiară, abandonată într-o casă de copii, în urmă cu mulți ani.

Copilăria nefericită și greutățile timpurii care au marcat destinul acestei femei păreau că vor lua sfârșit o dată cu începutul mariajului ei; lucrurile însă în viața ei au continuat în aceleași nuanțe de gri pe care cursul vieții ei le avusese și până atunci. Rămasă cu doi copii, a avut totuși puterea de a nu ceda, „cicatricile” trecutului ei într-un centru de plasament devenind acum izvor de energie pentru lupta pe care a dus-o zilnic: cu singurătatea, cu greul, cu societatea, cu nevoile copiilor ei. Astăzi, nu doar că lucrează, dar își ajută una dintre fiice la creșterea celor mici ai ei; beneficiara noastră este bunică și se mândrește când vorbește despre asta, zâmbetul ei luminos contrastând cu privirea umbrită de griji și neajunsuri, cu atât mai mult cu cât uneia dintre fiice pare să i se repete drama mamei.

Într-o altă ordine nu doar de idei, ci și de destine, „nebuni” de prin gări sau canale acceptă tratament medical, suportând o internare care le lasă impresia unei închisori din care nu doar o dată au vrut sa iasă; momentele de revoltă asupra cotidianului, toată supărarea unui control asupra fiecărei mișcări din „regimul” intraspitalicesc, în perspectiva beneficiarei noastre aveau ca soluție spartul de geamuri, limbajul injurios și refuzul de a primi tratamentul adecvat. Pas cu pas, prin grijă și ajutor constant, prin discuții purtate în după-amiezile lungi de vară, a învățat să aibă răbdare, deși teama de a nu rămâne acolo era manifestată cu fiecare moment posibil: „Vei mai veni să mă vizitezi?” De fiecare dată, răspunsul a fost afirmativ și promisiunea îndeplinită. Externarea a fost un moment memorabil și pentru noi, cu atât mai mult încât atunci s-au pornit demersurile obținerii pensiei de handicap care i se cuvenea, misiune îndeplinită cu brio, datorită bunăvoinței celor care au acceptat să o ajute pe beneficiara noastră în mod corespunzător cu problemele ei de sănătate. Uitată de părinții biologici, nu de puține ori afirmă cu seninătate că are încredere în noi, că se simte “ca acasă” la cantină, unde vine constant pentru a sta la masă cu prietenii ei de aici și pentru a se îmbăia săptămânal.

JB&Bihon.ro: Cine trece pragul Asociației Caritas Eparhial?

T.B: Printre cei care ne trec pragul zilnic, sunt și persoane solitare (care nu fuzionează cu ceilalți de la masă), cărora și o simplă privire pare că le invadează tot „universul”. Respingerea afectivă din partea copiilor crescuți cu sacrificii, datorată greșelilor din timpul tinereții – în calitate de părinți, s-au concretizat prin singurătate – probabil cea mai grea „boală” care însoțește sentimentul de neapartenență a fiecărui om „uitat” în mod conștient, de către cei din jur. Cu mult interes din partea noastră, schimbări inițial minore s-au produs prin încercările noastre de a restabili legătura cu fii și fiice plecate în alte țări (în căutarea unui trai mai bun pe care nu l-au găsit aici); și pentru că tehnologia creează și pârghii de comunicare, rezultatul a fost benefic pentru cel care a îndrăznit să spere. În aproximativ 5 luni, fiul (care s-a decis să acorde o nouă șansă părintelui său, care a decis să ierte și să uite ceea ce l-a rănit în trecut) a fost cel care ne-a cerut să îi oferim o modalitate de contact cu tatăl lui, căruia i-a asigurat transportul în Germania, în Hamburg mai precis, unde i-a găsit tatălui „rătăcitor” un loc de muncă stabil. Înainte de a pleca, a venit la noi nu pentru a servi o masă caldă sau pentru a face un duș (așa cum se întâmpla în VECHIUL firesc), ci DOAR să mulțumească pentru prezentul care îi părea atât de ireal.

JB&Bihon.ro: Așadar, se poate!

T.B.: Da, se poate! Fie datorită unor cărți provizorii de identitate obținute cu sprijinul nostru, unii dintre ei acum sunt ANGAJAȚI, fie datorită tratamentelor, starea sănătății unora s-a ameliorat și își primesc, unde e cazul, drepturile legale de a avea o pensie, pe care învață cum să o gestioneze.
Alții și-au restabilit legături de comunicare cu fii/fiicele lor după un număr de ani pierdut printre gândurile nopților lungi de tăcere și absență, astfel că sentimentul de singurătate și-a pierdut din intensitate prin discuțiile din timpul mesei de prânz, care au deschis perspective timide, dar concretizate treptat prin calitatea ajutorului primit atât din partea noastră (asigurarea nevoilor de bază, astfel încât ei să prioritizeze în viața lor îndeplinirea altor nevoi urgente, sugestiile si discuțiile din biroul de asistență socială, sprijinul constant în obținerea actelor de identitate), precum și din partea altor organizații și persoane binevoitoare care au resurse umane și materiale cu care să poată înfăptui binele.
Progresul lor înseamnă îndeplinirea misiunii noastre; înseamnă satisfacția noastră, răsplata eforturilor și mulțumirea pentru orele în care inimile noastre au bătut în același ritm, durerea lor a fost și durerea noastră… Iar drumurile lor, care păreau că duc spre nicăieri, parcurse împreună – atât cât este necesar – duc la o șansă în plus pentru cei „lipsiți de șansă”!

 

Stire preluata de pe site-ul bihon.ro.